Acoperite de praf, de timp,
De uitare,
Dispreţuite, dar demne,
Ruinile poartă ale gloriei semne,
Prezenţa lor doare.

Să calc uşor, să atac
Şi să plâng lângă ele,
Ruine, resturi de stele.

Cu încă o zi
Uitarea lor se ascunde
Când trist de departe
Amurgul în zări sfâşiate
Asupră-le-şi lasă aripi sângerânde,

Frământul acestor vestigii îl simt
Un strigăt sub glie,
Un strigăt în vânt.
Nu-i oare şi-n sufletul meu
Acelaşi frământ?

În zori
Ca renăscute-aş vrea să prindă viaţă,
Să strălucească iarăşi
Ca-n vremile străbune,
Ca-n prima dimineaţă,
Nu mă chemaţi spre altceva, prieteni,
Căci ce-i mai întâi,
Spărturile din ziduri,
Aş vrea să fie drese
Şi drumurile drese mai întâi.
Voi zidi cu dreapta,
Cu stânga mă voi apăra,
Cu raţiunea împotriva inimii,
Cu inima împotriva raţiunii,
Cu voinţa împotriva dorințelor deșarte,
Şi voi zidi mai departe,
Zidire în dreptate.

Un picior îl va ajuta pe celălalt
Să nu cadă,
Gându-mi va ajuta ochiul să simtă, să vadă,
Zidul să salte,
Iar când turnurile lui
Vor fi destul de înalte
Că voi putea privi de pe ele Cetatea de sus...

Peste abis de păcat pânʼ la ea,
Voi face pod
Din jertfa lui Isus,
Din jertfa mea.